Intotdeauna mi s-a parut ca timpul trece mai ceva decat ai clipi, intotdeauna am avut impresia ca voi avea timp sa-mi scutur gandurile de praf, sa le improspatez cu aer curat si sa le asez acolo, cumintele, fiecare la locul lor. Dar cu timpul nu te pui, e precum o lupta interminabila cu morile de vant.Nu putine au fost momentele cand am tras adanc aer in piept si am strigat cat am putut eu de tare
ca timpul nu-mi ajunge, ca trece mult prea repede, ca nu am apucat sa simt fiecare moment frumos la adevarata lui intensitate, ca hop, realizezi ca mai ai multe de facut, multe de finalizat, ca nu stii care, cum, in ce ordine sa le rezolvi, ca totul se apropie… ca esti in intarziere!
Ce-am facut in ultimul an?!
Am crescut (inca nu-mi place sa spun ca am imbatranit si nu cred ca o sa-mi placa vreodata).
M-am indragostit, am iubit si iubesc.
Am avut indoieli, am fost plina de recunostinta, am avut aspiratii, sperante si dezamagiri, am calatorit prin multe colturi ale lumii de unde m-am ales cu amintiri de neuitat, m-am bucurat de frumusetea lucrurilor marunte, cu alte cuvinte, am trait. Nu e un bilant. Pur si simplu o aducere aminte.
M-am indragostit, am iubit si iubesc.
Am avut indoieli, am fost plina de recunostinta, am avut aspiratii, sperante si dezamagiri, am calatorit prin multe colturi ale lumii de unde m-am ales cu amintiri de neuitat, m-am bucurat de frumusetea lucrurilor marunte, cu alte cuvinte, am trait. Nu e un bilant. Pur si simplu o aducere aminte.
Timpul trece repede, prea repede pentru gustul meu, nu am aflat inca unde se duce si, daca-l pierd, unde pot sa-l gasesc. Ceva spectaculos? Mai degraba nu. Si nu-i bai. Privesc doar infiorata cum se schimba lumea in jurul meu si incerc sa tin cu dintii de lucrurile care as vrea sa ramana mereu la fel.
In continuare, cresc – un mod aparte de a spune pe nume faptului ca imbatranesc.
Iubesc, sunt recunoscatoare, am sperante si dezamagiri. Traiesc.
Iubesc, sunt recunoscatoare, am sperante si dezamagiri. Traiesc.