Oana Andreea Bălan

Nu mă consider o scriitoare, nici poetă măcar. Sunt doar un om, căruia îi place să învârtă cuvintele, să le arunce în aer, să le prindă și apoi sa le unească într-o cromatică aparte. Consider că dau o culoare cuvintelor prin emoția care acompaniază rolul lor.  Nu sunt un om care se gândește ce mai scrie astăzi să le arate oamenilor. Nu.  Nu mă gândesc la ce vor să audă sau să vadă și vin să scriu ce își doresc.  Nu știu să fac asta.  Eu scriu pentru suflet, scriu pentru mine. E condeiul meu, e mâna mea. Nu scriu nici măcar să arat ce scriu.  Pana și cuvântul "a scrie " îmi pare de o rezonanță prea mare pentru ceea ce fac eu...  Eu împletesc cuvinte.  Eu le descurc, dar pentru a-mi fi mie mai ușor. Mai ușor să privesc, să privesc la cer, la suflet, la oameni, la întâmplări.  Eu scriu să mă descarc. Să îmi dau contur întâmplărilor dureroase, să le pot accepta, să pot "jongla" cu ele, să pot să fiu EU. Fără a fi afectată, "contaminată" de realitatea l

Oricât îmi doresc acum să îmi aștern trăirile pe această coală albă, recunosc, că îmi este greu. Nu știu motivul cărui fapt se datorează această greutate a mâinilor de a tasta cuvânt lângă cuvânt sentimentele mele apăsătoare și pline de patos. De ce apăsătoare? De ce pline de patos? Pentru ca nu poți fi  "imun" atunci când dai ochii cu o fostă iubire... Nu poți fi tu atunci când revezi acea persoană. Nu poți simți la fel. E un moment în care te pierzi, oricât de bine ai fi psihic, spiritual sau chiar și sentimental. Poți tu să iubești un alt suflet chiar... Dar nu poți să nu tresari la revederea acelor ochi transparenți a căror strălucire încă și-o păstrau... Și încă te striveau...