Nu mă consider o scriitoare, nici poetă măcar. Sunt doar un om, căruia îi place să învârtă cuvintele, să le arunce în aer, să le prindă și apoi sa le unească într-o cromatică aparte. Consider că dau o culoare cuvintelor prin emoția care acompaniază rolul lor.
Nu sunt un om care se gândește ce mai scrie astăzi să le arate oamenilor. Nu.
Nu mă gândesc la ce vor să audă sau să vadă și vin să scriu ce își doresc.
Nu știu să fac asta.
Eu scriu pentru suflet, scriu pentru mine. E condeiul meu, e mâna mea. Nu scriu nici măcar să arat ce scriu.
Pana și cuvântul "a scrie " îmi pare de o rezonanță prea mare pentru ceea ce fac eu...
Eu împletesc cuvinte.
Eu le descurc, dar pentru a-mi fi mie mai ușor. Mai ușor să privesc, să privesc la cer, la suflet, la oameni, la întâmplări.
Eu scriu să mă descarc. Să îmi dau contur întâmplărilor dureroase, să le pot accepta, să pot "jongla" cu ele, să pot să fiu EU. Fără a fi afectată, "contaminată" de realitatea lor.
Unii poate spun că nu sunt în stare să îndur realitatea. Dar nu e așa nici pe departe. E realitatea mea și asta. Doar că eu mi-o fac mai frumoasă. Eu o pictez. Eu o "gătesc" în haine frumoase.
Nu mi-a fost niciodată ușor să scriu...
Am avut momente când dura zile să termin o postare. Nu din lipsa de inspirație, ci din dorința de a reda cât mai real întâmplările și a zugrăvi emoții într-o postare care să aibă mai târziu aceeași însemnătate.
Dar greutatea asta, a scrierii, vezi tu, o cunosc doar cei ce știu cu adevarat ce înseamnă.
Nu e ca și cum aș scrie despre modă încât să spun că negru merge cu alb dar merge și cu negru. Astea sunt lucruri certe. Blogul meu nu are certitudine. Nu pentru tine, poate.
Nu înseamnă ca ți se poate întâmpla și ție, nu înseamnă ca o să simți la fel de intens ca mine durerile sau fericirile.
Închid ochii înainte de a scrie și cel mai mult mă gândesc la ce simt, da, ce simt acum, ce aș putea să scriu legat de starea mea...
Nu scriu și dau "share" ca apoi să aștept păreri. Scriu pentru a-mi liniști furtunile, fricile, gândurile. Și greu le mai liniștesc... Dar recunosc că mă simt altfel mereu după ce am reușit să scriu câteva rânduri care știu sigur ca vor atinge inimi, suflete zdruncinate sau liniștite.
Sună ciudat, dar mă simt așa "vie" uneori când scriu. Simt inspirația în vene, bucuria în inimă.
Și o fac doar pentru mine.
Nu este ușor.
Nu sunt un om care se gândește ce mai scrie astăzi să le arate oamenilor. Nu.
Nu mă gândesc la ce vor să audă sau să vadă și vin să scriu ce își doresc.
Nu știu să fac asta. Eu scriu pentru suflet, scriu pentru mine. E condeiul meu, e mâna mea. Nu scriu nici măcar să arat ce scriu.
Pana și cuvântul "a scrie " îmi pare de o rezonanță prea mare pentru ceea ce fac eu...
Eu împletesc cuvinte.
Eu le descurc, dar pentru a-mi fi mie mai ușor. Mai ușor să privesc, să privesc la cer, la suflet, la oameni, la întâmplări.
Eu scriu să mă descarc. Să îmi dau contur întâmplărilor dureroase, să le pot accepta, să pot "jongla" cu ele, să pot să fiu EU. Fără a fi afectată, "contaminată" de realitatea lor.
Unii poate spun că nu sunt în stare să îndur realitatea. Dar nu e așa nici pe departe. E realitatea mea și asta. Doar că eu mi-o fac mai frumoasă. Eu o pictez. Eu o "gătesc" în haine frumoase.
Nu mi-a fost niciodată ușor să scriu...
Am avut momente când dura zile să termin o postare. Nu din lipsa de inspirație, ci din dorința de a reda cât mai real întâmplările și a zugrăvi emoții într-o postare care să aibă mai târziu aceeași însemnătate.
Dar greutatea asta, a scrierii, vezi tu, o cunosc doar cei ce știu cu adevarat ce înseamnă.
Nu e ca și cum aș scrie despre modă încât să spun că negru merge cu alb dar merge și cu negru. Astea sunt lucruri certe. Blogul meu nu are certitudine. Nu pentru tine, poate.
Nu înseamnă ca ți se poate întâmpla și ție, nu înseamnă ca o să simți la fel de intens ca mine durerile sau fericirile.
Închid ochii înainte de a scrie și cel mai mult mă gândesc la ce simt, da, ce simt acum, ce aș putea să scriu legat de starea mea...
Nu scriu și dau "share" ca apoi să aștept păreri. Scriu pentru a-mi liniști furtunile, fricile, gândurile. Și greu le mai liniștesc... Dar recunosc că mă simt altfel mereu după ce am reușit să scriu câteva rânduri care știu sigur ca vor atinge inimi, suflete zdruncinate sau liniștite.
Sună ciudat, dar mă simt așa "vie" uneori când scriu. Simt inspirația în vene, bucuria în inimă.
Și o fac doar pentru mine.
Nu este ușor.
Comentarii