Oana Andreea Bălan

Când ți-e lumea mai dragă (sau mai puțin dragă) se trezesc unii să-ți spună ”Mergi înainte! Ține drumul drept! Privește mereu în față! Nu te opri și nu lăsa nimic să te-abată din calea ta!” Păi cum așa? Și dacă succesul e chiar după colț cum se tot zice? Dacă marea iubire pândește în capul străzii și eu îi tot dau înainte? Dacă schimbarea mă așteaptă pe aleea lăturalnică despre care toți cred că n u duce nicăieri? Dacă șansa mea unică e undeva pe prima la stânga iar eu țin cale dreaptă, nu privesc în lateral, nu aud nimic în jur și nu întorc capul pentru că așa am fost sfătuită? Acum...care din vorbele astea două e mai ”sfântă”? 

Fă-mă să râd și o să-mi fie imposibil să te uit. Spune-mi încă o dată poanta cu care m-ai cucerit la prima întâlnire și ai prietenia mea pe viață. Fă-mă să zâmbesc în zilele acelea când nu găsesc ce-i atât de amuzant la Chaplin și poți să iei cât vrei din respectul meu, ți-l dau pe tot ție! Reamintește-mi de faza cu cel care împinge ușa pe care scrie ”Trage!”  și-ți dau la schimb cea mai sinceră  mărturie a tot ceea ce-nseamnă prezența ta pe lângă mine: surâsul. Dar numai acela care se plimbă de la o inimă la alta și care trage după el, de la mine către tine, punți de infinit și fir de poveste cu final fericit, cât să ne fie nouă bine. Fă-mă să schițez arc de desfătare cu colțurile atârnând de pulpa obrazului și te voi ține lângă mine ca pe un arhanghel căruia voi găsi de cuviință să-i aduc elogiul suprem toată viața.

Vezi golul din mijloc? Pata aia de alb infam, de pribegie, de nimic și de ”nerost”. A bătut vântul ieri dimineață și mi te-a spulberat de-acolo din mijloc. Am căutat peste tot, prin toate rafturile și sertarele, am cercetat podeaua, am îngenuncheat pe sub pat, am ridicat scaunele până-n tavan, mi-am furișat ochiul prin toate așternuturile, am închis fereastra de teamă să nu mai plece câte ceva din tine. Până și pe la colțul inimii am scotocit, am întors casa cu fundu-n sus și tot n-am găsit-o. Bucățica aia lipsă...”tu”-ul din ”noi”. S-a dus cu vânt cu tot și-a tras și dorurile mele după ea. Vantul de Decembrie mi te-a suflat... De-astea-mi faci? Eu ce pun acum în locul lui?

"Știi sentimentul acela de dor? De dor teribil care face sângele să se dezlănțuie și creierii să doară, senzația aia usturătoare care instigă rebelul din tine și-ți calcă pe conștiință ca peste o omidă pufoasă de Mai. Ți-a fost vreodată atât de dor încât să ajungi să-ți imaginezi prostește că cel căruia îi simți lipsa în secret chiar se gândește la tine? Ți-a fost atât de dor încât să știi în sine a ta că ai drept la fericirea celuilalt? Te-a încercat vreodată senzația aceea bizară amestecată cu transpirație rece care, de obicei, apare din senin și ai impresia că viața e pe terminate doar pentru că ți-e dor? Ți-e dorul neînțeles ca cel al nebunilor! Te batjocorește. Te asurzește. Dorul poate să înalțe sau să coboare. Te poate îndulci pe interior cu speranța revederii sau, la fel de ușor, apune peste tine o lumină tristă, goală și incredibil de impersonală care, pe deasupra, mai și doare. Te resemnezi până la urmă și ajungi să te plimbi cu dorul pe brațe, la vedere. Îl accepți ca

Obișnuiesc ca la început de an să-mi pun pe hârtie idei, planuri, gânduri cu de-ale lui Azi pentru Mâine, Poimâine și Răspoimâine și, desigur, o listă întreagă de ”de ce-uri” la care nici eu nu mai știu dacă ar trebui să răspund cu ”pentru că” sau mai degrabă cu...”de ce nu?”. Asta fac în fiecare an. Îmi mâzgălesc obiectivele pe podul palmei, mă gândesc la țeluri și misiuni de mai târziu, la culmi le pe care n-am avut încă îndrăzneala să pun piciorul, la redute de cucerit, promisiuni de respectat, angajamente de onorat, responsabilități de asumat, fapte de înfăptuit. Peste rezoluția mea pentru 2014 n-a curs multă cerneală. E scurtă. Și e toată cu și despre mine. Sunt doar câteva așteptări de mai înalt și speranțe de mai bine pentru lumea cu care îmi împart pe din două traiul de zi cu zi. Îmi doresc un soare ceva mai focos și mai obraznic, cu mai mult clocot în obraji și mai mult sclipici pe gene. Mai multă dorință în oameni, mai multă înflăcărare și mai mult neastâmpăr în mințile dej

Iti multumesc pentru tot ce mi-ai oferit. Nu pot sa plang dupa ceva ce stiu ca s-a terminat de mult. Capul sus si privirea inainte. Life goes on. We are teenagers. Nu voi regreta niciodata lucrurile intamplate sau vorbele spuse... pentru ca datorita a tot ce s-a intamplat am ajuns azi aici. Si uite-ma bine si frumoasa. Radiez si ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat pana acum. Tu ai aparut in viata mea in momentul cand credeam ca nu mai pot avea parte de iubire. Intr-un moment in care nu mai credeam sa pot iubi iar. Tu m-ai invatat sa simt iar .  As fi vrut o lume doar a noastra. Oricum, am apreciat fiecare moment cand tu ma vedeai mai frumoasa decat ma stiam eu. Am apreciat fiecare clipa cand ma intrebai daca sunt fericita, am apreciat clipele cand stateai cu mine in ploaie , cand ma tineai de mana si ma sarutai sub lacrimile cerului. 

Pot spune ca am crezut cu tarie ca un baiat nu poate suferi.Ca el e de gheata si nu ii pasa asa mult de o despartire, sau de momentele cand fata ii da papucii. Pana am vazut urmatoarea chestie postata de un baiat pe facebook: " E groaznic sa iubesti. Te simti atat de vulnerabil. Lasi sa ti se deschida inima si sufletul. Tu ii oferi o bucatica din tine, chiar daca ea nu ti-o cere. Fraze simple ca <poate ar trebui sa fim doar amici>  sau <nu cred ca mai merge, ar fi bine sa ne despartim>  se transforma in pumnale ascutite care iti strapung inima. Doare... Nu doar in imaginatie, nu doar in mintea ta. E o durere surda de inima, te doare tot corpul, o durere reala care te rupe in bucati. Unii spun ca daca iubesti iti va fi sfaramata inima la un moment dat. Daca vrei sa fii sigur ca vei ramane intact, nu trebuie sa iti oferi dragostea nimanui. Incui-o bine in sicriul de plumb al egoismului tau. Sa iubesti inseamna sa risti durere. Sa incerci inseamna  sa risti sa esuezi. Dra

Dragoste libera,  Cu labirinturi inchise,  Ochi negri cu pupile dilatate, Cu priviri triste si incerte...  Fara sa te caut , te gasesc.  Sufletul mi-e ca un uragan... Intamplator se tese o legatura din nou intre suferinda si cel care cauzeaza suferinta.  Fara sa vrei, cristalul tau magic ajunge din nou in mainile strainului, spun ”strain” pentru ca este persoana care a considerat iubirea a fi ceva strain pentru el, nedorind sa o cunoasca. Jucandu-se cu cristalul tau, iti va spulbera iar visuri inocente,cladite pe abia doi umeri teferi dupa atatea raniri si ascunse intr-o inima cu cicatrici si santuri de urme ale fostelor iubiri. Intamplator legatura se creeaza la loc,ea acceptand sa nu mai fie suferinda, el incercand sa fie altfel. Exact ca odinioara...partea I. Increzuta in vorbe si emotii trecatoare se arunca cu avant in prapastia increderii,dandu-si drumul la aripi, mai ceva ca un cocor(fluture). Prapastia va fi adanca, dar ea va crede in iubirea ce o poarta pe aripi. E atat