Cum ar fi fost daca?

Cum ar fi fost daca m-as fi intors cand mi-ai spus sa plec, daca nu auzeam cuvintele cum ma gonesc nemiloase, ci inima ta cum ma minte si ma cheama disperata inapoi? Cum ar fi fost daca lasam sa plang tare si nu zambeam ipocrit a nepasare? Cum ar fi fost daca iti asezai cerul langa cerul meu, daca mutai marea langa lacul meu, daca pictai viata mea in culorile tale, daca viata ta o includea si pe a ta?

Unele vise sunt facute sa te inconjoare cu liniste si sa te imbratiseze suav, mirosind a noapte buna. Dincolo de intuirea si intelegerea semnificatiilor lor psihologice, alte vise sunt facute sa te lase perplex. Sa te ameteasca pana la naucire si durere. Pana acum, in visul meu din miez de noapte era bine si promisiune de uitare si evadare. Pana cand m-am trezit leoarca, pana cand patul devenea lacul in care ma pierdeam si camera apa in care ma inecam si fotografia din rama, persoana care imi intindea mana la care nu mai ajungeam. Pana cand visul s-a prefacut in imagini si culori care se retrag si se amesteca, in senzatii care se pierd, in gusturi pe care nu le mai simt, in idei care mi-au facut inima sa bata repede, repede, zvacnind de intristare mult timp dupa. Pana cand m-am uitat in stanga si in dreapta si am adormit la loc. Si am visat din nou.

In visul meu de noapte nimic nu este extraordinar, se perinda oamenii pe care ii intalnesc si pe timp de zi si adevar, oameni pe care nu i-am mai vazut niciodata, locuri, peisaje, intamplari reale sau imposibile, dorinte refulate, impliniri tesute doar de imaginatie, transpuse in suflet. Insa visul acesta din miez de noapte mi-a sfasiat inima in doua. Nu ma gaseam in el, nu te gaseam. Ma pierdusem, erai pierdut. In el nu era niciun viitor, in el erau scrise doar franturi de trecut. Unul obisnuit. Comun si banal. Trait cu o persoana uitata, cu un chip drag, alaturi de un corp familiar, de ochi care frig, de buze care ametesc, in privirea care te trezeste.

“Cum ar fi fost daca eu vroiam sa inteleg cand tu baguiai cuvinte? Cum ar fi fost daca as fi putut derula timpul si opri din curgere o singura zi din viata mea, iar aceea sa capete forma vointei si a dorintelor mele? Cum ar fi fost daca m-as fi intors cand mi-ai spus sa plec, daca nu auzeam cuvintele cum ma gonesc nemiloase, ci inima ta cum ma minte si ma cheama disperata inapoi? Cum ar fi fost daca lasam sa plang tare si nu zambeam ipocrit a nepasare? Cum ar fi fost daca iti asezai cerul langa cerul meu, daca mutai marea langa lacul meu, daca aduceai nisip pe plaja mea, daca pictai viata mea in culorile tale, daca viata ta o includea si pe a ta? Cum ar fi fost daca as fi aflat din timp ca pentru unele decizii nu exista un “mai tarziu” spre o cale de intoarcere? Cum ar fi fost ca visul meu de acum sa fie realitatea ta? Cum ar fi fost sa am certitudinea ca cel putin m-ai iubit cu adevarat?…”

Visul incepea cu mine intreband, cu tine zambind si nimeni raspunzand. Din vis direct in realitate. Buimacita. Cu inima galopand, alergand sa se prinda de pereti. Regretand, asteptand raspunsul, cautand persoana, batand-o cu pumnii in piept si cerandu-i explicatii. Cum ar fi fost daca?… Ar fi fost altfel. Zadarnic. Trist. Minunat. Reconfortant. Ar fi fost totul sau nimic. Mai multa curatenie in sufletul meu, mai multa acceptare, mai multa seninatate, iubire, splendoare, soare mai ceva ca vara, ploi mai bogate ca toamna. 

De fapt, nu stiu cum ar fi fost daca… Nu stiu cum ar fi fost cu tine pana mai tarziu in viata mea. Nici in vis nu am putut afla.